E-atât de multă jale în jur ca niciodată,
E noaptea suferinţei tot mai întunecoasă,
Cu inima zdrobită adânc îndurerată,
Părinţi îşi plâng copiii care-au plecat de-acasă.

Spitalele sunt pline de oameni ce aşteaptă
Din mâna Celui Tare poate o zi mai bună...
Cu ochii plini de lacrimi privirile-şi îndreaptă
Spre Cer, şi înc-odată puterile-şi adună

Nădăjduind că ceasul ce vine va aduce
Dorita sănătate ce astăzi le lipseşte;
Şi aşteptând sărmanul, îşi poartă a lui cruce
Până-ntr-o zi când poate zdrobit se prăbuşeşte...

Copii rămaşi pe drumuri cerşesc la colţ de stradă
Şi viaţa trece parcă pe lângă ei grăbită,
Nu ştiu ce-i fericirea căci n-au ajuns să vadă
O masă-mbelşugată de mama pregătită.

Eşti împlinit în viaţă, în casă ai de toate,
Ai poate ca şi alţii o formă de credință,
Ai mult dorita hrană, puteri şi sănătate,
Dar ce faci cu sărmanul lovit de suferinţă?

Ai timp să te apropii de cel lovit de soartă
Cu gândul de-ai aduce un ceas de mângâiere?
Să-i înţelegi durerea ce în adânc o poartă,
Lăsând pe-obraz să-ţi curgă o lacrimă-n tăcere...

Învață să poţi plânge cu semenul ce plânge,
Să simţi cu el amarul durerii ce-l apasă,
Când inima-n suspine şi lacrimi i se frânge
Să-i faci, plin de iubire, o clipă mai frumoasă.

Căci Dumnezeu iubeşte pe cel ce se apleacă
Cu milă spre sărmanul ce-aşteaptă îndurare,
Oprindu-se din grabă, o vreme să petreacă
Plângând cu cel ce trece zdrobit prin încercare.